Thursday, August 3, 2017

În amintirea bunicului meu.


Toată familia îi spunea Nane, din vina mea. Sau poate datorită mie, cine știe. O auzeam pe bunica strigând după el prin curte: „Ioaneee, hai la masă; Ioaneee, hai să dai la porci; Ioaneee….” Nu puteam să strig așa vrednic - îmi ieșea doar „Naneeee” - și așa a rămas.
Duminică mai rămăseseră din el mâinile - mari și aspre, neobișnuit de mari pentru un om de statura lui. O viață de muncă, cu coasa și cu furca în mână, cu sapa, cu ciocanul, firezul sau rindeaua - asta am văzut eu de când mă știu în mâinile lui. Acum însă rămăseseră mâinile mari și privirea. Restul se ofilise încet. O parte pradă vârstei, cel mai mult pradă bolii - o boală mizerabilă, care poate la o altă vârstă ar fi fost doar o neplăcere. La 87 de ani însă, niciun doctor nu voia să își asume o operație.
Acu vreo două săptămâni i-am făcut o vizită; l-am găsit necăjit, privind pământul crăpat. Nu prea plouă, n-a plouat destul vara asta și cu furtunul îi era greu deja. Și mai avea el un necaz, mai mare; mi-a spus, în timp ce băteam un cui să repar cotețul găinilor. Îmi arăta cârja în timp ce vorbea: „Așa mi-i de ciudă mă copile, că nu mai pot… Nu mai pot!”
Nu mai putea să își bată el cuiul la coteț, să își ude grădina, să măture curtea - lucruri mici, pe care nici nu le bagi în seamă până când nu mai sunt lucruri mici, ci mari, prea mari pentru puterile tale.
Duminică am fost să îmi iau la revedere, știam cu toții ce va urma. Ne-a salutat demn, rând pe rând, pe fiecare, din patul de spital. Luni, pe la prânz, s-a dus. Cred că i-ar fi plăcut să moară acasă, ne-a spus duminică, dar n-a insistat.
S-a dus într-o zi frumoasă de vară, într-o zi în care acu 2 ani poate l-aș fi găsit la câmp, între firele de mălai, sau poate în grădină, cu o bucată de pâine în mână, mâncând prune albe cu pâine. Era plăcerea lui - pe cele mai multe le făcea țuică, dar pe primele care se coceau în fiecare an îi plăcea să le mănânce cu o felie de pâine albă. Nu am înțeles niciodată, așa cum nici el nu a înțeles cum pot eu să mănânc merele verzi. În fiecare an când mă vedea că mă duc în grădină să îmi iau mere, îmi spunea că nu-s coapte, cum le mănânc așa? Și râdea, cu poftă. Era bucuros că suntem la el, să îi mâncăm merele verzi, să îi vedem grădina pe care o făcea an de an cu atâta grijă, împreună cu bunica, să aibă să ne dea roșii, porumb de fiert, cartofi, morcovi, ardei, să plecăm acasă cu mașina plină și mirosind a legume și obligatoriu o legătură de cimbru și mărar. Anul ăsta și-a pus, pentru prima dată în vreo 15 ani, pepeni galbeni - îi plăceau tare - din păcate nu s-au copt încă, n-a apucat să-i guste. Mi-i-a arătat acu două săptămâni, după ce am terminat de bătut cuiele la coteț. A venit cu greu cu mine în grădină, să-i văd.
M-am gândit mult la el în ultimul an, după ce am aflat că e bolnav. Mi-am amintit verile calde, groaznic de calde, când mergeam la coasă, la fân, la sapă - era muncă grea dar o făcea cu mândrie, își îngrijea pâmânturile cu drag și totul era pus la punct. Mi-am amintit de iernile reci, când seara la ora mulsului era deja rece și întuneric și în poiată era cald și umed de se făcea ceață când deschideai ușa. Stăteam la ușă, mic fiind, poate de vreo 8 ani, și așteptam să termine de muls să strecoare laptele, să îmi iau și eu cina. Erau mereu măcar două vaci, uneori și-un vițel sau o junincă, și în cealaltă parte la ieslea lui stătea calul. Au trecut câțiva cai prin locul ăla, Cezar, un sur înalt, când era tata tânăr, apoi Doina, o iapă blândă și mică, apoi un cal alb nărăvaș care era să ne răstoarne pe toți în șanț cu căruță cu tot într-o zi, nici nu mai țin minte cum îl chema, dar n-a stat mult, nu se potrivea la caracter cu Nane. Ultimul a fost Corbu, un cal puternic, mai scund și îndesat, maro închis, aproape negru - cel din poză. Mi-a fost drag Corbu, era răbdător și blând ca Nane. Cu el am învățat să pun hamul și căpăstru. Îmi amintesc că eram așa de mic (poate că aveam 10-12 ani?) că nu ajungeam să îi trag hamul peste cap, dar Corbu era bun și lăsa capul jos, ca să nu mă chinui. Îi era și lui drag de mine cred - se simțea mâna lui Nane pe el - nu știu cum, dar caii în ascultau.
A fost de meserie vizitiu la dispensar, un fel de șofer de ambulanță, atât că ambulanța lui era o șaretă verde cu patru roți, cu două bănci și o ladă de bagaje, și cu niște arcuri de foi mari cât mine. Când putea, mă ducea cu el prin sate. Mergea cu doctorii pe 6-7 sate la gravide, la bătrâni, la copii mici, la vaccinări, la școli, zi de zi, iarnă, vară. Țin minte vag, eram mic pe-atunci, înainte să iasă la pensie. Stăteam cu el pe bancheta din față și mergeam încet, că nu-i plăcea să alerge caii. N-avea niciun rost - numa țiganii și proștii își bat caii să tragă la galop - așa zicea.
Bunica zice că acolo, cu doctorii pe sate, a prins obiceiul băuturii; în timp ce doctorii își făceau treaba, el stătea la povești, și invariabil de undeva, din curata ospitalitate din Ardeal, apărea un pahar de țuică. Apoi încă unul, la casa următoare. L-am văzut și eu și pilit și băut și beat mort. Când începea, nu se mai oprea. Câteva zile, o săptămână, două - zi de zi. Apoi pauză, o lună, două, trei - când era de lucru sau era post, era treaz și muncea zi lumină, cu mâinile lui mari și cu mintea limpede. Îi era rușine - de bunica, de oamenii din sat, de tata, de mătușa care îl certa mereu, dar cred că cel mai rușine îi era de noi, de nepoți. Anul trecut, când era deja bolnav, l-am văzut plângând că nu se putea opri, nu putea lăsa paharul. Mi s-a rupt sufletul. Știu că cu bunica se purta rău în perioadele alea; îmi povestea mama uneori; de față cu noi, cu nepoții, nu l-am auzit măcar să înjure - îi eram dragi și îi era rușine și ciudă. S-ar fi ascuns dacă ar fi putut, cred.
Mă întreabă lumea câteodată de unde am învățat să fac una sau alta - să fac ceva din lemn, să torn niște beton, să repar un gard, să vopsesc o ușă - și îmi place să zic că de la bunicu-meu, de la Nane. Într-un fel nu-i adevărat, multe le-am învățat singur; însă am avut lângă mine un om care m-a învățat ceva mult mai important decât să bat un cui sau să dau cu coasa: l-am văzut cum, dacă avea nevoie de o masă, lua niște scânduri și făcea o masă. Dacă avea nevoie de o coadă la sapă, mergea în pădure, căuta un lemn potrivit și încropea o coadă dreaptă și frumoasă. Am fost cu el să tăiem crengi de alun și de salcie și mi-a arătat cum se împletește un gard de nuiele. Am văzut cum, dintr-o creangă îndoită, strâmbă, se face cea mai bună toporâște la coasă (mânerul acela mic și curb), sau cum, dacă se rupe ruda de la căruță, se poate repara pe marginea drumului cât să ajungi acasă. Nu l-am văzut niciodată să se oprească și să zică: „Nu pot să mă descurc”. Cred că ăsta este cel mai prețios lucru pe care mi l-a putut da - convingerea că, dacă muncesc, dacă mă strădui destul, pot să fac orice, așa cum a făcut și el - de la sărac lipit, slugă la boier în anii 30, la vizitiu, gospodar, țăran în toată puterea cuvântului, cu mâinile lui muncite a reușit să își facă o casă și o familie, să își trimită copiii la facultate, șă își îngrijească nepoții și să trăiască destul ca să își vadă strănepoții mărișori, pe unul chiar la școală.
Aș putea să mai scriu pagini multe cu gândurile și amintirile pe care le-am strâns cu el în anii în care am avut norocul să-l știu, dar nu cred că trebuie. Îl știm, noi ai casei, îl păstrăm în gând și ne amintim de el cu drag.
Se cade însă să scriu atât: Îți mulțumesc.

Friday, December 19, 2014

Spune la moşu o poezie! Hai, fii cuminte!

Am fost aseară la serbarea lui fiu-meu şi înainte de serbare, în timp ce toate fetiţele îşi comparau rochiţele de prinţesă, i-am spus la ureche: Tati, dacă nu vrei să ieşi pe scenă, nu trebuie, tati şi mami nu se supără. Dacă uiţi poezia, nu-i nimic. Să ştii!
Am primit în schimb cel mai frumos zâmbet şi o îmbrăţişare. Mi s-a pus un nod în gât.
M-am pus în spatele ultimului rând şi m-am gândit.
M-am gândit de adunare de părinţi de elită eram acolo, care stăteam şi ne uitam la sărmanii copii cum se bâlbâie şi transpiră că şi-au uitat un vers şi mami, tati, doamna educatoare sau moşul o să fie dezamăgiţi de ei.
Am fost, de fapt, la circ. Am fost să vedem cum merge maimuţa pe bicicletă. Atât doar că după, fiecare şi-a luat maimuţa şi a plecat cu ea acasă.
La plecare unii copii aveau lacrimi în ochi.

Câte doage ne lipsesc, oare, de ajungem să îi judecăm după cum papagalesc o poezie pe scenă? Câte frustrări putem vărsa la nesfârşit asupra lor şi câte frustrări le creem, implicit?
Vi se pare normal ca la 3-4 ani copilul să creadă că dacă nu spune frumos nenorocita aia de replică pe scenă, mami o să-l judece? Sau o să fie dezamăgită? Sau doamna educatoare o să-l mustre?

De ce le facem copiilor mizeriile astea? Ca să ne lăudăm la ceilalţi părinţi cât de grozav e al nostru?

Tuesday, December 9, 2014

Un an de alergare în papuci minimalişti

În decembrie 2012 - ianuarie 2013 am făcut (parţial, recunosc) un program de 6 săptămâni de corectare a tehnicii de alergare (kinetic revolution). Apoi am citit Born to Run a lui McDougall şi am început să-mi pun nişte întrebări legate de papucii de alergare super-tehnologizaţi de la Asics & co. De menţionat că sufăr de un platfus destul de grav de când eram mic şi de când mă apucasem de alergat trăisem cu impresia că am nevoie de "susţinere" ca să-mi "corectez" călcătura.
Prin februarie sau martie 2013 zice Dani foarte încântat că au la Nike reduceri mari la gama Free. Asta era pe vremea când dădeam câte 500+ lei pe o pereche de Asics cu susţinere plantară, pentru sus-numitul platfus.
Cu mari reţineri mi-am luat o pereche de Nike Free 5, cu 8mm de drop (eu venind de pe Asics cu 10-12 mm drop), talpă de spumă şi zero susţinere plantară. Au fost vre-o 350 de lei sau aşa ceva.
Am alergat cu ei tot anul 2013, semimaratonul de la Cluj, de două ori crosul de noapte la 10km, în 2014 maratonul Cluj, câteva half-ironmanuri şi ceva triatloane mai scurte. Ne-am înţeles de minune.

În vară în 2013 am văzut la cineva o pereche de Vivobarefoot Neo Trail. Revoltător! Aveau nişte tălpi de 3mm cramponate - feelingul era de şosete cramponate. Am zis că probabil n-o să pot alerga niciodată cu aşa ceva.
În decembrie deja nu mai suportam papucii de trail ce-i aveam la momentul respectiv, aşa că mi-am comandat o pereche de Vivobarefoots. Am zis că... ce se poate întâmpla?!
Am alergat o vreme cu branţurile în ei (nu că ar fi fost mare lucru de ele). Apoi le-am scos. Senzaţia e extrem de aproape de a alerga desculţ, atât că nu te înţepi aşa de rău în pietre. Până acum în noiembrie când i-am pensionat că s-a uzat talpa şi s-a rupt parţial pielea sintetică de sus, am făcut mai bine de 900km cu ei, inclusiv trei maratoane montane. Sunt, de departe, papucii mei preferaţi de trail - uşori, super aderenţi, comozi fără termen de comparaţie.
Prin primăvara asta (2014), având deja ceva km cu Vivobarefoot pe dealuri şi destul de mulţi km, inclusiv un maraton, în Nike Free pe şosea, am decis să mai fac un pas spre papuci minimali pe şosea.
Intră în scenă Inov8 Road-X light 155.
Au 155 de grame (dooh!), partea de sus este din ceva soi de plasă şi talpa este spumă Eva, ca şi celebrii Crocs. Au 3mm de drop. Nu am apucat să fac cu ei maratonul, dar îl am în plan cel târziu la Cluj în 2015. Am făcut semi-ul la half la Oradea şi multe antrenamente până la 20km. Sunt cei mai plăcuţi papuci de şosea în care am alergat până acum - din clipa în care îi încalţi până când îi dai jos. Singura mea plângere e că talpa are aderenţă 0 barat. La Oradea era să mă vărs pe jos într-o curbă unde era o pată de noroi pe marginea trotuarului.

Pentru mine, cu platfusul meu cu tot, rezultatul e clar: toate tehnologiile SF pe care ni le bagă pe gât producătorii de încălţăminte de alergare, pe bani grei, sunt praf în ochi. Un alergător antrenat şi cu o tehnică bună, are nevoie de o talpă minimă care să-l apere de frig şi pietre, nicidecum să-i "susţină" sau să-i "corecteze" călcătura sau pronaţia...

Să alergăm, dară!

Thursday, December 4, 2014

Masa critică a lu peşte - Bicicliştii şi biciclitul în Cluj

A venit iarna, în linii mari. S-a scurtat ziua tare de tot. Şi totuşi sunt încă mulţi biciclişti prin Cluj - mă întâlnesc cu ei dimineaţa mergând spre servici, pe lumină, şi dupămasa mergând acasă, pe întuneric.
Dintre cei care se plimbă vara cu bicicleta că e la modă, au rămas doar cei mai stoici (şi imuni la frig). Printre care şi eu.
Dragi biciclişti de Cluj, doresc să vă spun un lucru:
LEGEA VI SE APLICĂ ŞI VOUĂ!
Degeaba mergeţi la marşuri şi încurcaţi circulaţia în fiecare ultimă vineri din lună. 90% dintre voi sunteţi nişte ignoranţi şi ipocriţi, îmi pare rău să v-o spun.
Cum poţi avea pretenţia să fi respectat în trafic, şi să te mai şi plângi de discrimnare, când tu îţi bagi organu în lege şi nu respecţi pe nimeni şi nimic? Ca să nu mai vorbim că habar nu ai de lege?

Eu fac naveta de vre-o 6 ani zi de zi, iarnă şi vară, cu bicicleta la serviciu. În jur de 2500km pe an. Deci cam 15.000 (cinşpe mii!) de kilometri până acum. Până acum am avut un singur incident în trafic din cauza unui şofer, acu câţiva ani - şi cred că şi ăsta, dacă ar fi să se întâmple din nou azi, nu s-ar întâmpla la fel. Să fim serioşi, la 15 mii de km în oraş, faci un accident, minim, şi dacă umbli cu maşina.

După părerea mea, şoferii din Cluj respectă, într-o proporţie covârşitoare, drepturile cicliştilor. Ceea ce nu se poate spune despre biciclişti, care nu se respectă nici măcar pe ei înşişi, darămite între ei sau pe ceilalţi participanţi la trafic. Pentru că, dragilor, trebuie că nu te iubeşti pe tine prea tare dacă circuli noaptea pe beznă fără măcar UN BEC - ce să mai vorbesc de ochi de pisică, reflectorizante, etc. Să-mi fie cu iertare, dar în condiţiile astea, dragii mei, pe ce vă bazaţi când ieşiţi pe stradă lunar "să vă cereţi drepturile"? Care drepturi? Să vă bateţi joc în continuare de codul rutier şi apoi să vă plângeţi pe Facebook că v-a accidentat o maşină sau că vă îngrămădesc şoferii de autobus?
Păi e simplu! Dacă circuli ca pişatul boului, treci pe trecere cu bicicleta, n-ai neam de bec, n-ai sonerie, eşti cu căştile pe urechi cu muzica ta de hipster dată la maxim ca să nu auzi nimic, meriţi să ţi-o iei! Fără supărare.

Încă o dată să se audă pentru toţi cei la care un bec le strică linia de la ghidon, sau care sunt pur şi simplu prea preocupaţi de cum le stă căciula pe cap:
- dacă n-ai bicicleta echipată ca la carte (lumini faţă-spate, reflectorizante faţă spate şi la spiţe, MINIM)
- dacă n-ai măcar un minim de reflectorizante pe haine, să nu zic vestă, că-ţi strică look-u, vezi doamne
- dacă circuli pe trotuar şi te aştepţi de la pietoni să-ţi facă loc
- dacă treci pe la trecerile de pietoni
- dacă nu semnalizezi unde dracu vrei să mergi
- dacă eşti cu căştile îndesate pe bostan şi nu auzi nici măcar un claxon de la 2 metri

deci dacă faci o parte sau toate cele de mai sus, să ştii că ai toate şansele să te lovesc cu maşina şi să dorm liniştit noaptea după aia! Deşi nu prea circul cu maşina. Dar o să fac un efort, special pentru tine!

Tuesday, December 2, 2014

Fugi, Iepure, Fugi! Running for the hills and Iepure, the dog

This is a translation of my previous post, here.
First of all, running. How and why? It's pretty simple actually. About 8 years ago, I was 22, I was juggling an 8 hour job, a relationship that was failing and that required way too much energy and a desperate attempt to finish college one way or another. Obviously, of all the balls flying through the air, some hit the ground.
A few god things happened in a relatively short interval: I ended my relationship that had been long overdue for a re-evaluation, I met a nice girl with her head firmly planted between her shoulders (my current wife), changed my job, passed a few more exams and... climbed onto a bathroom scale. And I decided that I couldn't go on like that. I weighed almost 200lbs and they were pushing down hard, every step I took. I would go hiking every once in a while and suffered every time. Actually, most of the time I spent standing was unpleasant. My physical activity was limited to those hikes and the occasional swim. Then, through a friend I had met at the pool, I met Dani. Dani had his mind set on doing a triathlon. And looking back at these past years, Dani is the champion of fixed ideas. He had set out to get me moving as well, even against my will. I had no problem swimming, I had been swimming for some time and was decent at it. I had also ridden a road bike quite a lot in high school.
There was, however, a problem: a triathlon had a third leg - the run. I did not run. I had never run. In high school I would drop dead after 800 yards. I had had flat feet forever. My legs had hurt for as long as I could remember. I was fat and that made the idea of running even more unappealing. But you don't mess with a fixed idea. The guys took me running. We would do laps in the park, on a figure 8 loop that was close to 2km. I would heave and huff for a few km and I was horrified that in that coming summer I would have to do 10k in one go. Because, of course, we were going to sign up for a triathlon.
So I started running. Painful, slow, step by step, mile by mile. Meanwhile I had gotten a mountain bike and was riding the local hills. Slowly I was loosing some weight. It was getting easier.
Dani and me, at a duathlon, many years ago
That's when I started seriously considering a marathon. It finally happened in 2011 here in Cluj, when with a lot of willpower I pushed myself along for 42km in about 3h 30. I was thrilled on one hand, but also terrified of the consequences: I could barely move, everything hurt and half my face was numb. For a moment it crossed my mind that it might not have been the best of ideas. Despite all that, I did it again in 2012, in 3h 18. This time it was a lot easier. That following winter I did some technique drills and started to run longer distances.
That's when I discovered trail running. Peace, quiet, nature. Slowly it grabbed me. In the meantime I had lost about 45lbs, moved a lot lighter and recovered faster.
Then something else happened: Jason showed up. Jason runs a lot, and all trail. He came over from the US and asked around the office if somebody ran. I said yes, I do. We ran the local hills, Hoia and Faget. I think that was autumn 2012. In 2013 he came again, we ran some more and agreed that next time he would come over (it ended up being July 2013) he would stay until Saturday and we would do a LONG run. He said he wanted an adventure. That's how we ended up running the Rodna ridge, the longest one-day outing I have done to date. It was partly a run, partly a hike. From the 36 miles give or take, for the last 6 or seven I had nothing left to give, physically or mentally. I walked almost all of those last miles. I had taken the wrong shoes, I didn't have enough food - I just wasn't ready. I lost 6 toenails that day.
And, all that being said, I knew we had to do it again. We planned it for may 2014, at the Apuseni Marathon. It was epic. And this time, there was no pain and no suffering.
Majestic as fuck!
In 2014 I ran 4 marathons in total, of which 3 in the mountains, and a long run (but we'll get to that). All this considering that in 2006 I couldn't run 5k in the park.
And finally, Iepure (Rabbit) the dog. In October 2014, two weeks after my last race, I finally got all the gang together for a long run in the mountains: Dani, Jason, Tudor and Catalin. With the help of my cousin who is the absolute guru regarding trails and paths, I put together a track of about 47 km (29 miles), going through some pretty villages, a medieval monastery and some gorges.
L to R: Catalin, Tudor, Dani, Myself and Jason
We slept in a village nearby and we set off from a hilltop. After a couple of miles, a dog joined us. A black, hairy one. It stuck to us like velcro, over hills, through bushes (I have no idea how we ended up in those bushes...) and even swimming through the gorges. I fed it a piece of my sandwich, it was all the food we had except for bars and gels, which he wouldn't touch.
He ran with us more than 26 miles on a day he could have done... anything else.
A few times I was sure he would give up. Once around mile 20, when we picked up some speed running on a wide, flat stretch of road, it looked like he was falling behind. He caught up. The second time, when we had finished and got in the car to drive back to the cabin. I could have sworn he'd never get into the car. He did. The third and last time was when we went inside to wash up and eat. Actually, that's when I set an ultimatum so to speak: I said to myself that if it was still there by the time we were ready to leave, I would risk making my entire family mad, starting with my wife, and take the dog home.
Of course he was waiting right there, next to the car. I think my wife was a hair away from strangling me when I made room for him in the trunk. But he got in, all by himself, and went to sleep.


Now, after less than two months, it seems like the most natural thing: Come on Iepure, jump in! Watch your head! And I get in and we drive off. And of course, everyone loves him. That's because he's the nicest dog ever. And he runs a lot...
We ran 140 miles together in November. And he doesn't even seem tired!

Fugi, iepure, fugi! Alergatul de nebun pe dealuri şi câinele Iepure

În primă fază, fugitul. Mai exact alergatul. De unde şi până unde?
E destul de simplu de fapt. Acu vre-o 8 ani, când aveam vre-o 22 de ani, jonglam un job de 8 ore, o relaţie care se destrăma şi-mi consuma prea multă energie şi încercarea de a-mi termina facultatea într-un fel sau altul. Evident că dintre toate mingile ce se învârteau prin aer, mai cădeau şi pe jos unele.
S-au întâmplat câteva chestii bune într-un timp relativ scurt: am încheiat relaţia de mult restantă la reevaluare, am cunoscut o fată cu capul pe umeri cum ar zice mama (actuala mea soţie), am schimbat jobul, mi-am mai luat din examene şi... m-am urcat pe cântar. Şi am zis că nu se mai poate. Aveam 90 de kile şi mă chinuiau la fiecare pas. Mergeam ocazional la munte şi sufeream de fiecare dată. Defapt îmi era greu mai tot timpul pe care-l petreceam în picioare şi în mişcare. Toată mişcarea pe care o făceam era mersul ocazional la bazin şi acele ieşiri la munte. Apoi, cu concursul unui amic de la bazinul de înot, l-am cunoscut pe Dani. Dani îşi pusese în cap să facă triatlon. Şi după cum am constatat de-a lungul anilor, Dani e campionul ideilor fixe. Şi-a pus în cap să mă pună şi pe mine în mişcare, oarecum împotriva voinţei mele. Nu aveam nicio problemă cu înotul, înotam de ceva vreme şi destul de decent. Bicicleta de asemenea nu-mi era străină, în liceu mersesem destul de mult pe o cursieră puşcată luată din oser.
Problema era alta: triatlonul mai are o probă: alergatul. Şi eu nu alergam. Nu alergasem niciodată. În liceu la rezistenţă îmi dădeam duhul la 800m. Aveam platfus de mic. Mă dureau picioarele de când mă ştiam. Eram gras şi asta făcea să-mi fie şi mai greu şi groază de ideea de alergat. Dar nu te pui cu ideile fixe - băieţii m-au scos la alergat. Făceam ture în Babeş pe un traseu în formă de 8, care avea aproape fix 2km. Mă târam şi mă opinteam câţiva km şi mă îngrozeam gândindu-mă că trebuie să ajung să fac 10km legaţi în următoarea vară la concurs. Pentru că evident urma să ne înscriem vara următoare la un triatlon.
Şi aşa am început să alerg. Cu dureri, cu chin, pas cu pas, kilometru cu kilometru. Mai întâi doi, apoi cinci. Între timp mai şi pedalam, mi-am luat un MTB şi dădeam pedale prin Hoia şi Făget. Încet încet am început să scad în greutate şi să-mi fie tot mai uşor.
Cu Dani la Duatlon Braşov, acu mulţi ani
Am început să mă gândesc la modul serios la un maraton. Acesta a venit în 2011 la Cluj, unde cu (foarte) greu am terminat cei 42km în aproximativ 3 ore 30 min. Am fost pe de-o parte încântat dar şi speriat de cum mă simţeam după: mă mişcam extrem de greu, aveam dureri peste tot şi jumătate de faţă îmi era amorţită. M-am gândit că poate totuşi nu-i cea mai bună idee maratonul ăsta. Cu toate astea l-am făcut din nou în 2012, în 3:18. Şi nu a mai fost aşa greu. Iarna următoare am făcut nişte exerciţii de tehnică pentru alergare şi am început să măresc distanţele alergate.
Atunci am descoperit alergatul pe dealuri. Trail running, în lipsă de un termen românesc. Linişte, pace, natură. Încet încet m-a prins. Ajunsesem între timp spre 70kg, mă mişcam uşor şi mă recuperam mai repede.
Atunci s-a mai produs o schimbare: A apărut Jason. Jason aleargă mult, şi doar trail. A venit din State, în delegaţie, şi a întrebat prin firmă cu dacă e cineva care aleargă. Am zis că da, eu. L-am scos în Hoia, apoi în Făget. Asta a fost în toamnă în 2012 cred. În 2013 a venit din nou, am ieşit la o tură mai lungă şi ne-am înţeles că data următoare (avea să fie sfârşitul lui iulie 2013) rămâne şi sâmbătă, să facem o tură lungă. A zis că vrea o aventură. Aşa am făcut creasta Rodnei, până acum cea mai lungă tură de-o zi pe care am făcut-o. A fost parţial alergată, parţial umblată. Din 58 km, ultimii 10-12 am fost absolut terminat psihic şi fizic. I-am umblat aproape 80%. Papucii au fost prost aleşi, nu avusesem nici destulă mâncare - nu eram pregătit pentru aşa ceva. Mi-au căzut 6 unghii de la picioare.
Şi totuşi... am zis că trebuie să o facem din nou. Am plănuit să fie în mai 2014, la Maraton Apuseni. A fost epic. Şi de data asta fără dureri, fără unghii căzute şi fără chin.
Majestic as fuck!
În 2014 am alergat 4 maratoane, dintre care trei montane, şi o tură lungă (dar ajungem imediat la ea). Asta având în vedere că în 2006 nu puteam alerga 5km pe malul Someşului.
Şi în sfârşit, ajungem la câinele Iepure :)
În octombrie 2014, la 2 săptămâni după MPC, am reuşit să adun toată trupa pentru o tură lungă în Trascău: Dani, Jason, Tudor şi Cătălin. Cu ajutorul vară-mii care e cel mai mare guru în trasee montane, am făcut un track de 47km prin Trascău nord, cu trecere pe la mănăstirea Râmeţ şi prin chei, pe la Cheia şi prin satele moţeşti din zonă.
De la stânga la dreapta: Cătă, Tudor, Dani, je, Jason
Ne-am cazat la Sălciua şi am pornit de pe deal de deasupra peşterii Huda lui Papară. După vre-o 4 km, din Brădeşti, s-a luat după noi un câine. Unul negru, lăţos. S-a ţinut după noi ca râia, peste dealuri, prin boscheţi (n-am idee cum am ajuns prin boscheţi, dar am ajuns) şi, înotând câteva bucăţi, prin cheile Râmeţului. I-am dat de mâncare o bucată din sandvişul meu. Mai aveam doar geluri şi batoane.

A alergat cu noi cam 43km, într-o zi în care putea să facă... orice altceva.

De câteva ori am fost sigur că se duce acasă. Odată pe la km 33, când alergam pe un drum pietruit destul de plat şi am luat ceva viteză, mi s-a părut că se ţine greu după noi - ne-a ajuns din nou. A doua oară când am terminat şi ne-am urcat în maşină să mergem la pensiune. Nu credeam că se va urca şi el. S-a urcat. Ultima oară a fost când am intrat la pensiune să ne spălăm şi să mâncăm. De fapt, aici mi-am şi fixat un ultimatum. Am zis că dacă mai e acolo când ieşim, risc să-mi ridic familia în cap, în frunte cu nevastă-mea şi maică-mea, şi îl duc acasă.

Evident că era acolo, lângă maşină.
Am crezut că mă strânge de gât Geta când i-am făcut loc în portbagaj. Dar s-a urcat, singur. Şi s-a pus la somn.

Acuma, după nici două luni, mi se pare cea mai naturală chestie: Hai Iepure, sus, sus! Grijă la cap! Şi mă urc la volan şi plecăm. Şi evident că-l iubeşte toată lumea. Că doar e cel mai blând câine. Şi cel mai alergăcios.
Am alergat cu el 215km în noiembrie. Nu pare obosit :)

Monday, October 21, 2013

Două reţete de pâine

Nu de mult am făcut cu colegii de la Garmin Cluj un târg caritabil cu de-ale gurii, şi eu m-am prezentat cu nişte pâine. Mai exact cu 18 pâinici (batarzi) din 50% făină integrală. Am primit multe laude şi multe cereri de reţetă.
Problema e că nu-i aşa simplu... Reţeta nu e aşa simplă. dar nici aşa complicată. Mi-am luat inima-n dinţi s-o scriu. Din fericire am şi ceva poze cu procesul.
Vreau să menţionez că 90% din informaţii şi idei legate de pâine le am de pe blogul Codruţei: http://blog.codrudepaine.ro/
Mulţumesc!


1.       Pâine integrală 50%

Compoziţie (pentru aprox 1800g aluat – 2 franzele mari sau o pâine serioasă):
-          500g făină integrală (nu neagră) fără amelioratori şi alte prostii
-          500g făină albă BL55 sau 565
-          20g sare (o lingură, plină dar nu cu vârf)
-          5g drojdie proaspătă (cam 1/5 – ¼ dintr-un cub de drojdie de bere) (sau 50-60g de maia, vezi mai jos)
-          720g apă călduţă


2.       Pâine integrală 100%

Compoziţie:
-          1kg făină integrală
-          20g sare
-          5g drojdie proaspătă (sau 50-60g maia)
-          720-740g apă călduţă

Notă: Cu făina integrală toţi timpii de fermentaţie sunt mai scurţi cu până la 50%. Fiţi cu ochii pe aluat mai ales la dospitul final.



3.       Mod de lucru:

i)                    Se amestecă 70g făină (la pâinea 50% se ia din făinurile amestecate) cu drojdia sau maiaua şi 70g de apă călduţă. Se lasă să fermenteze într-un castron până creşte de 3-4 ori în volum şi face bule la suprafaţă. Cu maia durează câteva ore (poate sta peste noapte), cu drojdie maxim o oră.

ii)                   Se amestecă 630g apă călduţă cu plămădeala şi se toarnă peste făină. Se frământă până la omogenizare. Trebuie să rezulte un aluat suplu dar moale.

iii)                 Se lasă aprox 30min-1h (cât timp aveţi...) să stea în castron/lighean, acoperit cu un capac sau o farfurie.

iv)                 Se adaugă sarea şi se frământă din nou. Dacă e cazul, aici se pot adăuga cei 20-30 ml de apă rămasă.

v)                  Se fermentează într-un vas încăpător, acoperit cu capac sau folie de plastic, minim 8 ore la rece (8-12 grade). Dacă nu puteţi la rece, se poate fermenta 4 ore în casă. Aluatul va creşte de aprox 2-3 ori în volum şi va face bule la suprafaţă. Dacă-l puneţi în frigider, poate dura până la 18-20 de ore.

vi)                 Se descoperă, şi cu o mână dată prin făină, se desprinde de pe vas şi se strânge într-o bilă. Se pune pe blat înfăinat şi se împătură de 2-3 ori aşa:

http://www.youtube.com/watch?v=j0o4asEGW78

Atenţie: din acest moment se ţine doar cu faţa fină în sus. Asta va fi coaja pâinii.

vii)               Se lasă câteva minute să se relaxeze şi se porţionează după cum vreţi s-o coaceţi. Exemple: pentru chifle, aprox. 150g aluat; pentru franzeluţe, baghete şi batarzi aprox 300-400g aluat; pentru franzele între 500-1000g; pâinea rotundă se poate face din tot aluatul. Tăiaţi aluatul păstrând partea fină deasupra! Asta va fi coaja de sus!

Dacă faceţi mai multe pâini mici, formaţi bucăţile în bile rotunde şi lăsaţi-le pe masă până le vine rândul.





viii)              Formaţi pâinea/pâinile.

Batard: http://www.youtube.com/watch?v=XCPJPsRAm5Y

Chiflă: http://www.youtube.com/watch?v=5Q_HaC8NgPg

Franzelă: http://www.youtube.com/watch?v=CmQ2hbK7Nl4

Pâine: http://www.youtube.com/watch?v=DIMBtwbtnYQ

Vide-o-urile sunt doar informative. Găsiţi tone de tutoriale despre cum se formează pâinea.

Eu în pozele de-aici am făcut batarzi la aprox. 300g bucata.

ix)                 Încingeţi cuptorul. Ideal ar fi să aveţi piatră de copt şi termometru. Dacă nu, se poate coace pe dosul tăvii de la aragaz.

Aveţi nevoie de aprox 250 de grade în cuptor (al meu, cu gaz, ajunge la temperatura asta în aprox 35 de minute de ars la maxim. Cele electrice merg mai repede).

Puneţi pâinile la dospit cu faţa în jos. Pâinile mici se pot dospi în pânză bine înfăinată:


Pâinile mari se dospesc în vase, în care se pune un prosop de cânepă/in bine înfăinat. Pentru franzele folosesc tăvi de cozonac, pentru pâini nişte castroane de plastic. Se pun la dospit cu faţa în jos pentru a uşura pasul următor.

x)                  Timpul de dospire este de 30-45 min. Pâinea nu ar trebui să crească mai mult de 1,5 ori în volum. Dacă apăsaţi uşor cu degetul pe ea şi rămâne urmă (nu mai e elastică) e gata.

Răsturnaţi pâinea/pâinile pe o paletă/planşetă subţire dată cu făină.

Crestaţi cu lama de ras. Batarzii se crestează din colţ în colţ. Pâinea cu două crestături paralele. Franzela diagonal cu 2-3 crestături. Etc.


Băgaţi în cuptor. Dacă paleta e înfăinată bine, în clipa în care trageţi ferm paleta de sub pâine/pâini, ele ar trebui să cadă exact în acel loc.


notă 1: încercaţi să ţineţi cuptorul deschis cât mai puţin timp, câteva secunde dacă se poate.

notă 2: dacă vreţi coajă mai subţire, puneţi în cuptor odată cu pâinea, jos de tot, un vas metalic întins cu puţină apă clocotită.

xi)                 Coaceţi cam 10-15 minute la 250 de grade sau cât mai aproape, apoi reduceţi la 220. Timpul de coacere variază de la aprox. 25 de minute pentru o pâine de 300g la mai mult de o oră pentru o pâine de 1,5-2 kg. Pâinea trebuie să fie rumenă spre maro, coaja să fie tare (se înmoaie când se răceşte) şi fundul pâinii trebuie să sune a gol când bateţi în el.