Friday, December 19, 2014

Spune la moşu o poezie! Hai, fii cuminte!

Am fost aseară la serbarea lui fiu-meu şi înainte de serbare, în timp ce toate fetiţele îşi comparau rochiţele de prinţesă, i-am spus la ureche: Tati, dacă nu vrei să ieşi pe scenă, nu trebuie, tati şi mami nu se supără. Dacă uiţi poezia, nu-i nimic. Să ştii!
Am primit în schimb cel mai frumos zâmbet şi o îmbrăţişare. Mi s-a pus un nod în gât.
M-am pus în spatele ultimului rând şi m-am gândit.
M-am gândit de adunare de părinţi de elită eram acolo, care stăteam şi ne uitam la sărmanii copii cum se bâlbâie şi transpiră că şi-au uitat un vers şi mami, tati, doamna educatoare sau moşul o să fie dezamăgiţi de ei.
Am fost, de fapt, la circ. Am fost să vedem cum merge maimuţa pe bicicletă. Atât doar că după, fiecare şi-a luat maimuţa şi a plecat cu ea acasă.
La plecare unii copii aveau lacrimi în ochi.

Câte doage ne lipsesc, oare, de ajungem să îi judecăm după cum papagalesc o poezie pe scenă? Câte frustrări putem vărsa la nesfârşit asupra lor şi câte frustrări le creem, implicit?
Vi se pare normal ca la 3-4 ani copilul să creadă că dacă nu spune frumos nenorocita aia de replică pe scenă, mami o să-l judece? Sau o să fie dezamăgită? Sau doamna educatoare o să-l mustre?

De ce le facem copiilor mizeriile astea? Ca să ne lăudăm la ceilalţi părinţi cât de grozav e al nostru?

Tuesday, December 9, 2014

Un an de alergare în papuci minimalişti

În decembrie 2012 - ianuarie 2013 am făcut (parţial, recunosc) un program de 6 săptămâni de corectare a tehnicii de alergare (kinetic revolution). Apoi am citit Born to Run a lui McDougall şi am început să-mi pun nişte întrebări legate de papucii de alergare super-tehnologizaţi de la Asics & co. De menţionat că sufăr de un platfus destul de grav de când eram mic şi de când mă apucasem de alergat trăisem cu impresia că am nevoie de "susţinere" ca să-mi "corectez" călcătura.
Prin februarie sau martie 2013 zice Dani foarte încântat că au la Nike reduceri mari la gama Free. Asta era pe vremea când dădeam câte 500+ lei pe o pereche de Asics cu susţinere plantară, pentru sus-numitul platfus.
Cu mari reţineri mi-am luat o pereche de Nike Free 5, cu 8mm de drop (eu venind de pe Asics cu 10-12 mm drop), talpă de spumă şi zero susţinere plantară. Au fost vre-o 350 de lei sau aşa ceva.
Am alergat cu ei tot anul 2013, semimaratonul de la Cluj, de două ori crosul de noapte la 10km, în 2014 maratonul Cluj, câteva half-ironmanuri şi ceva triatloane mai scurte. Ne-am înţeles de minune.

În vară în 2013 am văzut la cineva o pereche de Vivobarefoot Neo Trail. Revoltător! Aveau nişte tălpi de 3mm cramponate - feelingul era de şosete cramponate. Am zis că probabil n-o să pot alerga niciodată cu aşa ceva.
În decembrie deja nu mai suportam papucii de trail ce-i aveam la momentul respectiv, aşa că mi-am comandat o pereche de Vivobarefoots. Am zis că... ce se poate întâmpla?!
Am alergat o vreme cu branţurile în ei (nu că ar fi fost mare lucru de ele). Apoi le-am scos. Senzaţia e extrem de aproape de a alerga desculţ, atât că nu te înţepi aşa de rău în pietre. Până acum în noiembrie când i-am pensionat că s-a uzat talpa şi s-a rupt parţial pielea sintetică de sus, am făcut mai bine de 900km cu ei, inclusiv trei maratoane montane. Sunt, de departe, papucii mei preferaţi de trail - uşori, super aderenţi, comozi fără termen de comparaţie.
Prin primăvara asta (2014), având deja ceva km cu Vivobarefoot pe dealuri şi destul de mulţi km, inclusiv un maraton, în Nike Free pe şosea, am decis să mai fac un pas spre papuci minimali pe şosea.
Intră în scenă Inov8 Road-X light 155.
Au 155 de grame (dooh!), partea de sus este din ceva soi de plasă şi talpa este spumă Eva, ca şi celebrii Crocs. Au 3mm de drop. Nu am apucat să fac cu ei maratonul, dar îl am în plan cel târziu la Cluj în 2015. Am făcut semi-ul la half la Oradea şi multe antrenamente până la 20km. Sunt cei mai plăcuţi papuci de şosea în care am alergat până acum - din clipa în care îi încalţi până când îi dai jos. Singura mea plângere e că talpa are aderenţă 0 barat. La Oradea era să mă vărs pe jos într-o curbă unde era o pată de noroi pe marginea trotuarului.

Pentru mine, cu platfusul meu cu tot, rezultatul e clar: toate tehnologiile SF pe care ni le bagă pe gât producătorii de încălţăminte de alergare, pe bani grei, sunt praf în ochi. Un alergător antrenat şi cu o tehnică bună, are nevoie de o talpă minimă care să-l apere de frig şi pietre, nicidecum să-i "susţină" sau să-i "corecteze" călcătura sau pronaţia...

Să alergăm, dară!

Thursday, December 4, 2014

Masa critică a lu peşte - Bicicliştii şi biciclitul în Cluj

A venit iarna, în linii mari. S-a scurtat ziua tare de tot. Şi totuşi sunt încă mulţi biciclişti prin Cluj - mă întâlnesc cu ei dimineaţa mergând spre servici, pe lumină, şi dupămasa mergând acasă, pe întuneric.
Dintre cei care se plimbă vara cu bicicleta că e la modă, au rămas doar cei mai stoici (şi imuni la frig). Printre care şi eu.
Dragi biciclişti de Cluj, doresc să vă spun un lucru:
LEGEA VI SE APLICĂ ŞI VOUĂ!
Degeaba mergeţi la marşuri şi încurcaţi circulaţia în fiecare ultimă vineri din lună. 90% dintre voi sunteţi nişte ignoranţi şi ipocriţi, îmi pare rău să v-o spun.
Cum poţi avea pretenţia să fi respectat în trafic, şi să te mai şi plângi de discrimnare, când tu îţi bagi organu în lege şi nu respecţi pe nimeni şi nimic? Ca să nu mai vorbim că habar nu ai de lege?

Eu fac naveta de vre-o 6 ani zi de zi, iarnă şi vară, cu bicicleta la serviciu. În jur de 2500km pe an. Deci cam 15.000 (cinşpe mii!) de kilometri până acum. Până acum am avut un singur incident în trafic din cauza unui şofer, acu câţiva ani - şi cred că şi ăsta, dacă ar fi să se întâmple din nou azi, nu s-ar întâmpla la fel. Să fim serioşi, la 15 mii de km în oraş, faci un accident, minim, şi dacă umbli cu maşina.

După părerea mea, şoferii din Cluj respectă, într-o proporţie covârşitoare, drepturile cicliştilor. Ceea ce nu se poate spune despre biciclişti, care nu se respectă nici măcar pe ei înşişi, darămite între ei sau pe ceilalţi participanţi la trafic. Pentru că, dragilor, trebuie că nu te iubeşti pe tine prea tare dacă circuli noaptea pe beznă fără măcar UN BEC - ce să mai vorbesc de ochi de pisică, reflectorizante, etc. Să-mi fie cu iertare, dar în condiţiile astea, dragii mei, pe ce vă bazaţi când ieşiţi pe stradă lunar "să vă cereţi drepturile"? Care drepturi? Să vă bateţi joc în continuare de codul rutier şi apoi să vă plângeţi pe Facebook că v-a accidentat o maşină sau că vă îngrămădesc şoferii de autobus?
Păi e simplu! Dacă circuli ca pişatul boului, treci pe trecere cu bicicleta, n-ai neam de bec, n-ai sonerie, eşti cu căştile pe urechi cu muzica ta de hipster dată la maxim ca să nu auzi nimic, meriţi să ţi-o iei! Fără supărare.

Încă o dată să se audă pentru toţi cei la care un bec le strică linia de la ghidon, sau care sunt pur şi simplu prea preocupaţi de cum le stă căciula pe cap:
- dacă n-ai bicicleta echipată ca la carte (lumini faţă-spate, reflectorizante faţă spate şi la spiţe, MINIM)
- dacă n-ai măcar un minim de reflectorizante pe haine, să nu zic vestă, că-ţi strică look-u, vezi doamne
- dacă circuli pe trotuar şi te aştepţi de la pietoni să-ţi facă loc
- dacă treci pe la trecerile de pietoni
- dacă nu semnalizezi unde dracu vrei să mergi
- dacă eşti cu căştile îndesate pe bostan şi nu auzi nici măcar un claxon de la 2 metri

deci dacă faci o parte sau toate cele de mai sus, să ştii că ai toate şansele să te lovesc cu maşina şi să dorm liniştit noaptea după aia! Deşi nu prea circul cu maşina. Dar o să fac un efort, special pentru tine!

Tuesday, December 2, 2014

Fugi, Iepure, Fugi! Running for the hills and Iepure, the dog

This is a translation of my previous post, here.
First of all, running. How and why? It's pretty simple actually. About 8 years ago, I was 22, I was juggling an 8 hour job, a relationship that was failing and that required way too much energy and a desperate attempt to finish college one way or another. Obviously, of all the balls flying through the air, some hit the ground.
A few god things happened in a relatively short interval: I ended my relationship that had been long overdue for a re-evaluation, I met a nice girl with her head firmly planted between her shoulders (my current wife), changed my job, passed a few more exams and... climbed onto a bathroom scale. And I decided that I couldn't go on like that. I weighed almost 200lbs and they were pushing down hard, every step I took. I would go hiking every once in a while and suffered every time. Actually, most of the time I spent standing was unpleasant. My physical activity was limited to those hikes and the occasional swim. Then, through a friend I had met at the pool, I met Dani. Dani had his mind set on doing a triathlon. And looking back at these past years, Dani is the champion of fixed ideas. He had set out to get me moving as well, even against my will. I had no problem swimming, I had been swimming for some time and was decent at it. I had also ridden a road bike quite a lot in high school.
There was, however, a problem: a triathlon had a third leg - the run. I did not run. I had never run. In high school I would drop dead after 800 yards. I had had flat feet forever. My legs had hurt for as long as I could remember. I was fat and that made the idea of running even more unappealing. But you don't mess with a fixed idea. The guys took me running. We would do laps in the park, on a figure 8 loop that was close to 2km. I would heave and huff for a few km and I was horrified that in that coming summer I would have to do 10k in one go. Because, of course, we were going to sign up for a triathlon.
So I started running. Painful, slow, step by step, mile by mile. Meanwhile I had gotten a mountain bike and was riding the local hills. Slowly I was loosing some weight. It was getting easier.
Dani and me, at a duathlon, many years ago
That's when I started seriously considering a marathon. It finally happened in 2011 here in Cluj, when with a lot of willpower I pushed myself along for 42km in about 3h 30. I was thrilled on one hand, but also terrified of the consequences: I could barely move, everything hurt and half my face was numb. For a moment it crossed my mind that it might not have been the best of ideas. Despite all that, I did it again in 2012, in 3h 18. This time it was a lot easier. That following winter I did some technique drills and started to run longer distances.
That's when I discovered trail running. Peace, quiet, nature. Slowly it grabbed me. In the meantime I had lost about 45lbs, moved a lot lighter and recovered faster.
Then something else happened: Jason showed up. Jason runs a lot, and all trail. He came over from the US and asked around the office if somebody ran. I said yes, I do. We ran the local hills, Hoia and Faget. I think that was autumn 2012. In 2013 he came again, we ran some more and agreed that next time he would come over (it ended up being July 2013) he would stay until Saturday and we would do a LONG run. He said he wanted an adventure. That's how we ended up running the Rodna ridge, the longest one-day outing I have done to date. It was partly a run, partly a hike. From the 36 miles give or take, for the last 6 or seven I had nothing left to give, physically or mentally. I walked almost all of those last miles. I had taken the wrong shoes, I didn't have enough food - I just wasn't ready. I lost 6 toenails that day.
And, all that being said, I knew we had to do it again. We planned it for may 2014, at the Apuseni Marathon. It was epic. And this time, there was no pain and no suffering.
Majestic as fuck!
In 2014 I ran 4 marathons in total, of which 3 in the mountains, and a long run (but we'll get to that). All this considering that in 2006 I couldn't run 5k in the park.
And finally, Iepure (Rabbit) the dog. In October 2014, two weeks after my last race, I finally got all the gang together for a long run in the mountains: Dani, Jason, Tudor and Catalin. With the help of my cousin who is the absolute guru regarding trails and paths, I put together a track of about 47 km (29 miles), going through some pretty villages, a medieval monastery and some gorges.
L to R: Catalin, Tudor, Dani, Myself and Jason
We slept in a village nearby and we set off from a hilltop. After a couple of miles, a dog joined us. A black, hairy one. It stuck to us like velcro, over hills, through bushes (I have no idea how we ended up in those bushes...) and even swimming through the gorges. I fed it a piece of my sandwich, it was all the food we had except for bars and gels, which he wouldn't touch.
He ran with us more than 26 miles on a day he could have done... anything else.
A few times I was sure he would give up. Once around mile 20, when we picked up some speed running on a wide, flat stretch of road, it looked like he was falling behind. He caught up. The second time, when we had finished and got in the car to drive back to the cabin. I could have sworn he'd never get into the car. He did. The third and last time was when we went inside to wash up and eat. Actually, that's when I set an ultimatum so to speak: I said to myself that if it was still there by the time we were ready to leave, I would risk making my entire family mad, starting with my wife, and take the dog home.
Of course he was waiting right there, next to the car. I think my wife was a hair away from strangling me when I made room for him in the trunk. But he got in, all by himself, and went to sleep.


Now, after less than two months, it seems like the most natural thing: Come on Iepure, jump in! Watch your head! And I get in and we drive off. And of course, everyone loves him. That's because he's the nicest dog ever. And he runs a lot...
We ran 140 miles together in November. And he doesn't even seem tired!

Fugi, iepure, fugi! Alergatul de nebun pe dealuri şi câinele Iepure

În primă fază, fugitul. Mai exact alergatul. De unde şi până unde?
E destul de simplu de fapt. Acu vre-o 8 ani, când aveam vre-o 22 de ani, jonglam un job de 8 ore, o relaţie care se destrăma şi-mi consuma prea multă energie şi încercarea de a-mi termina facultatea într-un fel sau altul. Evident că dintre toate mingile ce se învârteau prin aer, mai cădeau şi pe jos unele.
S-au întâmplat câteva chestii bune într-un timp relativ scurt: am încheiat relaţia de mult restantă la reevaluare, am cunoscut o fată cu capul pe umeri cum ar zice mama (actuala mea soţie), am schimbat jobul, mi-am mai luat din examene şi... m-am urcat pe cântar. Şi am zis că nu se mai poate. Aveam 90 de kile şi mă chinuiau la fiecare pas. Mergeam ocazional la munte şi sufeream de fiecare dată. Defapt îmi era greu mai tot timpul pe care-l petreceam în picioare şi în mişcare. Toată mişcarea pe care o făceam era mersul ocazional la bazin şi acele ieşiri la munte. Apoi, cu concursul unui amic de la bazinul de înot, l-am cunoscut pe Dani. Dani îşi pusese în cap să facă triatlon. Şi după cum am constatat de-a lungul anilor, Dani e campionul ideilor fixe. Şi-a pus în cap să mă pună şi pe mine în mişcare, oarecum împotriva voinţei mele. Nu aveam nicio problemă cu înotul, înotam de ceva vreme şi destul de decent. Bicicleta de asemenea nu-mi era străină, în liceu mersesem destul de mult pe o cursieră puşcată luată din oser.
Problema era alta: triatlonul mai are o probă: alergatul. Şi eu nu alergam. Nu alergasem niciodată. În liceu la rezistenţă îmi dădeam duhul la 800m. Aveam platfus de mic. Mă dureau picioarele de când mă ştiam. Eram gras şi asta făcea să-mi fie şi mai greu şi groază de ideea de alergat. Dar nu te pui cu ideile fixe - băieţii m-au scos la alergat. Făceam ture în Babeş pe un traseu în formă de 8, care avea aproape fix 2km. Mă târam şi mă opinteam câţiva km şi mă îngrozeam gândindu-mă că trebuie să ajung să fac 10km legaţi în următoarea vară la concurs. Pentru că evident urma să ne înscriem vara următoare la un triatlon.
Şi aşa am început să alerg. Cu dureri, cu chin, pas cu pas, kilometru cu kilometru. Mai întâi doi, apoi cinci. Între timp mai şi pedalam, mi-am luat un MTB şi dădeam pedale prin Hoia şi Făget. Încet încet am început să scad în greutate şi să-mi fie tot mai uşor.
Cu Dani la Duatlon Braşov, acu mulţi ani
Am început să mă gândesc la modul serios la un maraton. Acesta a venit în 2011 la Cluj, unde cu (foarte) greu am terminat cei 42km în aproximativ 3 ore 30 min. Am fost pe de-o parte încântat dar şi speriat de cum mă simţeam după: mă mişcam extrem de greu, aveam dureri peste tot şi jumătate de faţă îmi era amorţită. M-am gândit că poate totuşi nu-i cea mai bună idee maratonul ăsta. Cu toate astea l-am făcut din nou în 2012, în 3:18. Şi nu a mai fost aşa greu. Iarna următoare am făcut nişte exerciţii de tehnică pentru alergare şi am început să măresc distanţele alergate.
Atunci am descoperit alergatul pe dealuri. Trail running, în lipsă de un termen românesc. Linişte, pace, natură. Încet încet m-a prins. Ajunsesem între timp spre 70kg, mă mişcam uşor şi mă recuperam mai repede.
Atunci s-a mai produs o schimbare: A apărut Jason. Jason aleargă mult, şi doar trail. A venit din State, în delegaţie, şi a întrebat prin firmă cu dacă e cineva care aleargă. Am zis că da, eu. L-am scos în Hoia, apoi în Făget. Asta a fost în toamnă în 2012 cred. În 2013 a venit din nou, am ieşit la o tură mai lungă şi ne-am înţeles că data următoare (avea să fie sfârşitul lui iulie 2013) rămâne şi sâmbătă, să facem o tură lungă. A zis că vrea o aventură. Aşa am făcut creasta Rodnei, până acum cea mai lungă tură de-o zi pe care am făcut-o. A fost parţial alergată, parţial umblată. Din 58 km, ultimii 10-12 am fost absolut terminat psihic şi fizic. I-am umblat aproape 80%. Papucii au fost prost aleşi, nu avusesem nici destulă mâncare - nu eram pregătit pentru aşa ceva. Mi-au căzut 6 unghii de la picioare.
Şi totuşi... am zis că trebuie să o facem din nou. Am plănuit să fie în mai 2014, la Maraton Apuseni. A fost epic. Şi de data asta fără dureri, fără unghii căzute şi fără chin.
Majestic as fuck!
În 2014 am alergat 4 maratoane, dintre care trei montane, şi o tură lungă (dar ajungem imediat la ea). Asta având în vedere că în 2006 nu puteam alerga 5km pe malul Someşului.
Şi în sfârşit, ajungem la câinele Iepure :)
În octombrie 2014, la 2 săptămâni după MPC, am reuşit să adun toată trupa pentru o tură lungă în Trascău: Dani, Jason, Tudor şi Cătălin. Cu ajutorul vară-mii care e cel mai mare guru în trasee montane, am făcut un track de 47km prin Trascău nord, cu trecere pe la mănăstirea Râmeţ şi prin chei, pe la Cheia şi prin satele moţeşti din zonă.
De la stânga la dreapta: Cătă, Tudor, Dani, je, Jason
Ne-am cazat la Sălciua şi am pornit de pe deal de deasupra peşterii Huda lui Papară. După vre-o 4 km, din Brădeşti, s-a luat după noi un câine. Unul negru, lăţos. S-a ţinut după noi ca râia, peste dealuri, prin boscheţi (n-am idee cum am ajuns prin boscheţi, dar am ajuns) şi, înotând câteva bucăţi, prin cheile Râmeţului. I-am dat de mâncare o bucată din sandvişul meu. Mai aveam doar geluri şi batoane.

A alergat cu noi cam 43km, într-o zi în care putea să facă... orice altceva.

De câteva ori am fost sigur că se duce acasă. Odată pe la km 33, când alergam pe un drum pietruit destul de plat şi am luat ceva viteză, mi s-a părut că se ţine greu după noi - ne-a ajuns din nou. A doua oară când am terminat şi ne-am urcat în maşină să mergem la pensiune. Nu credeam că se va urca şi el. S-a urcat. Ultima oară a fost când am intrat la pensiune să ne spălăm şi să mâncăm. De fapt, aici mi-am şi fixat un ultimatum. Am zis că dacă mai e acolo când ieşim, risc să-mi ridic familia în cap, în frunte cu nevastă-mea şi maică-mea, şi îl duc acasă.

Evident că era acolo, lângă maşină.
Am crezut că mă strânge de gât Geta când i-am făcut loc în portbagaj. Dar s-a urcat, singur. Şi s-a pus la somn.

Acuma, după nici două luni, mi se pare cea mai naturală chestie: Hai Iepure, sus, sus! Grijă la cap! Şi mă urc la volan şi plecăm. Şi evident că-l iubeşte toată lumea. Că doar e cel mai blând câine. Şi cel mai alergăcios.
Am alergat cu el 215km în noiembrie. Nu pare obosit :)