Traversarea Tarniţei 2011

Postul ăsta e întârziat cu câteva zile, dar oricum evenimentul trebuie menţionat. Sâmbătă, în 13, a avut loc a 5-a ediţie a concursului nostru (de open water) de căpătâi - Traversarea Tarniţei.
Am participat pentru al doilea an la rând la proba de traversare, de 6500m.
Am ajuns pe la 10:15, împreună cu Marius, ştiind că Liviu nu va întârzia startul de la ora 11 în niciun caz. Ne-am semnat hârtiile, ne-am luat casca roşie obligatorie pentru o vizibilitate mai bună (prietenii ştiu de ce - bărcile cu motor şi înotătorii nu se împacă prea bine...) şi ne-am dus la încălzire.
Ne-am făcut încălzirea mai mult de formă, din păcate, dar din fericire atmosfera a fost super, ca de obicei, cu glumele şi băşcălia de rigoare. Până la urmă, ce poate fi mai sexi decât nişte băieţi faini în costume mulate de neopren :)








Apoi ne-am pregătit psihic (sau măcar am încercat...) pentru aproape 2 ore de tăcut din gură şi dat din mâini. Planul iniţial era să mergem la trenă cu Radu şi cu Dani, să câştigăm umpic de timp, da evident că ne-am rătăcit unul de altul la start şi planul s-a dus pe apa Tarniţei.
Am plecat în forţă primii 200m ca să scap din buluceala plutonului, apoi mi-am reglat ritmul şi respiraţia, mi-am luat reperele şi m-am relaxat, atât cât se poate într-un concurs. Am încercat să orientez cât mai rar şi să înot cât mai drept, şi cred că mi-a reuşit mai bine ca anul trecut. Încă de la start, însă, începuse să mă deranjeze casca roşie de latex primită la înscriere, care, evident, era prea mică pentru lubeniţa mea. Situaţia s-a agravat brusc când, undeva după bifurcaţia cu braţul Râşca, m-a ajuns Dani şi m-a lovit/atins pe tâmpla dreaptă (sper că din greşeală, ungure!), şi instantaneu m-a luat o durere de cap extrem de neplăcută. După câteva minute n-am avut de ales, m-am oprit şi am dat-o jos şi am rămas cu casca de silicon primită acu 2 ani la Mamaia. Am încercat s-o pun sub neopren dar îmi intra apă din cauza ei aşa că am abandonat-o în lac; fiţi fără griji, e de latex, în 2 ani nu mai rămâne nimic din ea. Durerea de cap a dispărut în câteva secunde.
Am mers mai departe în paralel cu Daniel, care s-a luptat mai tot timpul cu ochelarii care îi abureau puternic.
Ocazional îl vedeam în partea stângă pe Bruno, care cred că dacă se orienta mai bine, ieşea cu 2-3 minute bune înaintea noastră.
Ultimii 1500m am accelerat ca să îl depăşesc pe dl. Seliceanu şi pe Bruno, pe care-i vedeam mereu puţin în faţă sau lateral de noi - am şi reuşit, dar sincer eu nu prea mai aveam aer când am ieşit din apă.
În final am terminat dezamăgitor, în 1h:52min, cu aproape 2 minute mai slab decât anul trecut. Aş fi sperat să-mi îmbunătăţesc timpul, dar asta e, mai avem şi zile proaste.
Felicitări organizatorilor şi voluntarilor pentru un concurs reuşit, şi în primul rând felicitări lui Nicolae Ioniţă şi lui Alex Diaconu pentru timpii incredibili pe care i-au scos.