E destul de simplu de fapt. Acu vre-o 8 ani, când aveam vre-o 22 de ani, jonglam un job de 8 ore, o relaţie care se destrăma şi-mi consuma prea multă energie şi încercarea de a-mi termina facultatea într-un fel sau altul. Evident că dintre toate mingile ce se învârteau prin aer, mai cădeau şi pe jos unele.
S-au întâmplat câteva chestii bune într-un timp relativ scurt: am încheiat relaţia de mult restantă la reevaluare, am cunoscut o fată cu capul pe umeri cum ar zice mama (actuala mea soţie), am schimbat jobul, mi-am mai luat din examene şi... m-am urcat pe cântar. Şi am zis că nu se mai poate. Aveam 90 de kile şi mă chinuiau la fiecare pas. Mergeam ocazional la munte şi sufeream de fiecare dată. Defapt îmi era greu mai tot timpul pe care-l petreceam în picioare şi în mişcare. Toată mişcarea pe care o făceam era mersul ocazional la bazin şi acele ieşiri la munte. Apoi, cu concursul unui amic de la bazinul de înot, l-am cunoscut pe Dani. Dani îşi pusese în cap să facă triatlon. Şi după cum am constatat de-a lungul anilor, Dani e campionul ideilor fixe. Şi-a pus în cap să mă pună şi pe mine în mişcare, oarecum împotriva voinţei mele. Nu aveam nicio problemă cu înotul, înotam de ceva vreme şi destul de decent. Bicicleta de asemenea nu-mi era străină, în liceu mersesem destul de mult pe o cursieră puşcată luată din oser.
Problema era alta: triatlonul mai are o probă: alergatul. Şi eu nu alergam. Nu alergasem niciodată. În liceu la rezistenţă îmi dădeam duhul la 800m. Aveam platfus de mic. Mă dureau picioarele de când mă ştiam. Eram gras şi asta făcea să-mi fie şi mai greu şi groază de ideea de alergat. Dar nu te pui cu ideile fixe - băieţii m-au scos la alergat. Făceam ture în Babeş pe un traseu în formă de 8, care avea aproape fix 2km. Mă târam şi mă opinteam câţiva km şi mă îngrozeam gândindu-mă că trebuie să ajung să fac 10km legaţi în următoarea vară la concurs. Pentru că evident urma să ne înscriem vara următoare la un triatlon.
Şi aşa am început să alerg. Cu dureri, cu chin, pas cu pas, kilometru cu kilometru. Mai întâi doi, apoi cinci. Între timp mai şi pedalam, mi-am luat un MTB şi dădeam pedale prin Hoia şi Făget. Încet încet am început să scad în greutate şi să-mi fie tot mai uşor.
Cu Dani la Duatlon Braşov, acu mulţi ani |
Atunci am descoperit alergatul pe dealuri. Trail running, în lipsă de un termen românesc. Linişte, pace, natură. Încet încet m-a prins. Ajunsesem între timp spre 70kg, mă mişcam uşor şi mă recuperam mai repede.
Atunci s-a mai produs o schimbare: A apărut Jason. Jason aleargă mult, şi doar trail. A venit din State, în delegaţie, şi a întrebat prin firmă cu dacă e cineva care aleargă. Am zis că da, eu. L-am scos în Hoia, apoi în Făget. Asta a fost în toamnă în 2012 cred. În 2013 a venit din nou, am ieşit la o tură mai lungă şi ne-am înţeles că data următoare (avea să fie sfârşitul lui iulie 2013) rămâne şi sâmbătă, să facem o tură lungă. A zis că vrea o aventură. Aşa am făcut creasta Rodnei, până acum cea mai lungă tură de-o zi pe care am făcut-o. A fost parţial alergată, parţial umblată. Din 58 km, ultimii 10-12 am fost absolut terminat psihic şi fizic. I-am umblat aproape 80%. Papucii au fost prost aleşi, nu avusesem nici destulă mâncare - nu eram pregătit pentru aşa ceva. Mi-au căzut 6 unghii de la picioare.
Şi totuşi... am zis că trebuie să o facem din nou. Am plănuit să fie în mai 2014, la Maraton Apuseni. A fost epic. Şi de data asta fără dureri, fără unghii căzute şi fără chin.
Majestic as fuck! |
Şi în sfârşit, ajungem la câinele Iepure :)
În octombrie 2014, la 2 săptămâni după MPC, am reuşit să adun toată trupa pentru o tură lungă în Trascău: Dani, Jason, Tudor şi Cătălin. Cu ajutorul vară-mii care e cel mai mare guru în trasee montane, am făcut un track de 47km prin Trascău nord, cu trecere pe la mănăstirea Râmeţ şi prin chei, pe la Cheia şi prin satele moţeşti din zonă.
De la stânga la dreapta: Cătă, Tudor, Dani, je, Jason |
A alergat cu noi cam 43km, într-o zi în care putea să facă... orice altceva.
De câteva ori am fost sigur că se duce acasă. Odată pe la km 33, când alergam pe un drum pietruit destul de plat şi am luat ceva viteză, mi s-a părut că se ţine greu după noi - ne-a ajuns din nou. A doua oară când am terminat şi ne-am urcat în maşină să mergem la pensiune. Nu credeam că se va urca şi el. S-a urcat. Ultima oară a fost când am intrat la pensiune să ne spălăm şi să mâncăm. De fapt, aici mi-am şi fixat un ultimatum. Am zis că dacă mai e acolo când ieşim, risc să-mi ridic familia în cap, în frunte cu nevastă-mea şi maică-mea, şi îl duc acasă.
Evident că era acolo, lângă maşină.
Am crezut că mă strânge de gât Geta când i-am făcut loc în portbagaj. Dar s-a urcat, singur. Şi s-a pus la somn.
Acuma, după nici două luni, mi se pare cea mai naturală chestie: Hai Iepure, sus, sus! Grijă la cap! Şi mă urc la volan şi plecăm. Şi evident că-l iubeşte toată lumea. Că doar e cel mai blând câine. Şi cel mai alergăcios.
Am alergat cu el 215km în noiembrie. Nu pare obosit :)
Cât de frumos ai scris! Despre tine, despre Iepure, un articol personal, sensibil, i l-am citit cu voce tare și Livianei din plăcerea de a-l reciti.
ReplyDeleteAșa ajunge lumea să te cunoască mai bine. Cred că Iepure a venit la momentul potrivit, altfel nu i-ai fi făcut față la alergat.