Toată familia îi spunea Nane, din vina mea. Sau poate datorită mie, cine știe. O auzeam pe bunica strigând după el prin curte: „Ioaneee, hai la masă; Ioaneee, hai să dai la porci; Ioaneee….” Nu puteam să strig așa vrednic - îmi ieșea doar „Naneeee” - și așa a rămas.
Duminică mai rămăseseră din el mâinile - mari și aspre, neobișnuit de mari pentru un om de statura lui. O viață de muncă, cu coasa și cu furca în mână, cu sapa, cu ciocanul, firezul sau rindeaua - asta am văzut eu de când mă știu în mâinile lui. Acum însă rămăseseră mâinile mari și privirea. Restul se ofilise încet. O parte pradă vârstei, cel mai mult pradă bolii - o boală mizerabilă, care poate la o altă vârstă ar fi fost doar o neplăcere. La 87 de ani însă, niciun doctor nu voia să își asume o operație.
Acu vreo două săptămâni i-am făcut o vizită; l-am găsit necăjit, privind pământul crăpat. Nu prea plouă, n-a plouat destul vara asta și cu furtunul îi era greu deja. Și mai avea el un necaz, mai mare; mi-a spus, în timp ce băteam un cui să repar cotețul găinilor. Îmi arăta cârja în timp ce vorbea: „Așa mi-i de ciudă mă copile, că nu mai pot… Nu mai pot!”
Nu mai putea să își bată el cuiul la coteț, să își ude grădina, să măture curtea - lucruri mici, pe care nici nu le bagi în seamă până când nu mai sunt lucruri mici, ci mari, prea mari pentru puterile tale.
Duminică am fost să îmi iau la revedere, știam cu toții ce va urma. Ne-a salutat demn, rând pe rând, pe fiecare, din patul de spital. Luni, pe la prânz, s-a dus. Cred că i-ar fi plăcut să moară acasă, ne-a spus duminică, dar n-a insistat.
S-a dus într-o zi frumoasă de vară, într-o zi în care acu 2 ani poate l-aș fi găsit la câmp, între firele de mălai, sau poate în grădină, cu o bucată de pâine în mână, mâncând prune albe cu pâine. Era plăcerea lui - pe cele mai multe le făcea țuică, dar pe primele care se coceau în fiecare an îi plăcea să le mănânce cu o felie de pâine albă. Nu am înțeles niciodată, așa cum nici el nu a înțeles cum pot eu să mănânc merele verzi. În fiecare an când mă vedea că mă duc în grădină să îmi iau mere, îmi spunea că nu-s coapte, cum le mănânc așa? Și râdea, cu poftă. Era bucuros că suntem la el, să îi mâncăm merele verzi, să îi vedem grădina pe care o făcea an de an cu atâta grijă, împreună cu bunica, să aibă să ne dea roșii, porumb de fiert, cartofi, morcovi, ardei, să plecăm acasă cu mașina plină și mirosind a legume și obligatoriu o legătură de cimbru și mărar. Anul ăsta și-a pus, pentru prima dată în vreo 15 ani, pepeni galbeni - îi plăceau tare - din păcate nu s-au copt încă, n-a apucat să-i guste. Mi-i-a arătat acu două săptămâni, după ce am terminat de bătut cuiele la coteț. A venit cu greu cu mine în grădină, să-i văd.
M-am gândit mult la el în ultimul an, după ce am aflat că e bolnav. Mi-am amintit verile calde, groaznic de calde, când mergeam la coasă, la fân, la sapă - era muncă grea dar o făcea cu mândrie, își îngrijea pâmânturile cu drag și totul era pus la punct. Mi-am amintit de iernile reci, când seara la ora mulsului era deja rece și întuneric și în poiată era cald și umed de se făcea ceață când deschideai ușa. Stăteam la ușă, mic fiind, poate de vreo 8 ani, și așteptam să termine de muls să strecoare laptele, să îmi iau și eu cina. Erau mereu măcar două vaci, uneori și-un vițel sau o junincă, și în cealaltă parte la ieslea lui stătea calul. Au trecut câțiva cai prin locul ăla, Cezar, un sur înalt, când era tata tânăr, apoi Doina, o iapă blândă și mică, apoi un cal alb nărăvaș care era să ne răstoarne pe toți în șanț cu căruță cu tot într-o zi, nici nu mai țin minte cum îl chema, dar n-a stat mult, nu se potrivea la caracter cu Nane. Ultimul a fost Corbu, un cal puternic, mai scund și îndesat, maro închis, aproape negru - cel din poză. Mi-a fost drag Corbu, era răbdător și blând ca Nane. Cu el am învățat să pun hamul și căpăstru. Îmi amintesc că eram așa de mic (poate că aveam 10-12 ani?) că nu ajungeam să îi trag hamul peste cap, dar Corbu era bun și lăsa capul jos, ca să nu mă chinui. Îi era și lui drag de mine cred - se simțea mâna lui Nane pe el - nu știu cum, dar caii în ascultau.
A fost de meserie vizitiu la dispensar, un fel de șofer de ambulanță, atât că ambulanța lui era o șaretă verde cu patru roți, cu două bănci și o ladă de bagaje, și cu niște arcuri de foi mari cât mine. Când putea, mă ducea cu el prin sate. Mergea cu doctorii pe 6-7 sate la gravide, la bătrâni, la copii mici, la vaccinări, la școli, zi de zi, iarnă, vară. Țin minte vag, eram mic pe-atunci, înainte să iasă la pensie. Stăteam cu el pe bancheta din față și mergeam încet, că nu-i plăcea să alerge caii. N-avea niciun rost - numa țiganii și proștii își bat caii să tragă la galop - așa zicea.
Bunica zice că acolo, cu doctorii pe sate, a prins obiceiul băuturii; în timp ce doctorii își făceau treaba, el stătea la povești, și invariabil de undeva, din curata ospitalitate din Ardeal, apărea un pahar de țuică. Apoi încă unul, la casa următoare. L-am văzut și eu și pilit și băut și beat mort. Când începea, nu se mai oprea. Câteva zile, o săptămână, două - zi de zi. Apoi pauză, o lună, două, trei - când era de lucru sau era post, era treaz și muncea zi lumină, cu mâinile lui mari și cu mintea limpede. Îi era rușine - de bunica, de oamenii din sat, de tata, de mătușa care îl certa mereu, dar cred că cel mai rușine îi era de noi, de nepoți. Anul trecut, când era deja bolnav, l-am văzut plângând că nu se putea opri, nu putea lăsa paharul. Mi s-a rupt sufletul. Știu că cu bunica se purta rău în perioadele alea; îmi povestea mama uneori; de față cu noi, cu nepoții, nu l-am auzit măcar să înjure - îi eram dragi și îi era rușine și ciudă. S-ar fi ascuns dacă ar fi putut, cred.
Mă întreabă lumea câteodată de unde am învățat să fac una sau alta - să fac ceva din lemn, să torn niște beton, să repar un gard, să vopsesc o ușă - și îmi place să zic că de la bunicu-meu, de la Nane. Într-un fel nu-i adevărat, multe le-am învățat singur; însă am avut lângă mine un om care m-a învățat ceva mult mai important decât să bat un cui sau să dau cu coasa: l-am văzut cum, dacă avea nevoie de o masă, lua niște scânduri și făcea o masă. Dacă avea nevoie de o coadă la sapă, mergea în pădure, căuta un lemn potrivit și încropea o coadă dreaptă și frumoasă. Am fost cu el să tăiem crengi de alun și de salcie și mi-a arătat cum se împletește un gard de nuiele. Am văzut cum, dintr-o creangă îndoită, strâmbă, se face cea mai bună toporâște la coasă (mânerul acela mic și curb), sau cum, dacă se rupe ruda de la căruță, se poate repara pe marginea drumului cât să ajungi acasă. Nu l-am văzut niciodată să se oprească și să zică: „Nu pot să mă descurc”. Cred că ăsta este cel mai prețios lucru pe care mi l-a putut da - convingerea că, dacă muncesc, dacă mă strădui destul, pot să fac orice, așa cum a făcut și el - de la sărac lipit, slugă la boier în anii 30, la vizitiu, gospodar, țăran în toată puterea cuvântului, cu mâinile lui muncite a reușit să își facă o casă și o familie, să își trimită copiii la facultate, șă își îngrijească nepoții și să trăiască destul ca să își vadă strănepoții mărișori, pe unul chiar la școală.
Aș putea să mai scriu pagini multe cu gândurile și amintirile pe care le-am strâns cu el în anii în care am avut norocul să-l știu, dar nu cred că trebuie. Îl știm, noi ai casei, îl păstrăm în gând și ne amintim de el cu drag.
Se cade însă să scriu atât: Îți mulțumesc.
